“Cerem îngăduinţă cititorului, înainte de a intra în materia acestui capitol, pentru ca să încercăm să definim ce anume se înţelege prin etichetă. În toate ramurile de activitate omenească, în afară de legile care stabilesc un cadru înlăuntrul cărora ele se practică, s-au consfinţit, prin obicei, un număr de reguli a căror respectare înlesnește relaţiunile sociale pe de o parte și stăvilește pe de altă parte abuzuri care, fără să poată intra în cadrul legilor, nici să atingă pe cineva, sunt nedemne de un om de onoare. Aceste reguli de practică, adunate la un loc, constituiesc eticheta. Prin aceste exemple dorim să arătăm spiritul pescuitului sportiv și să îndemnăm pescarii noștri să uzeze, în măsura posibilităţilor, de metodele adoptate de acei pentru care marele farmec al pescuitului însuși constă în arta prinderii peștelui, în alegerea lui, nu în greutatea sacului la întors acasă. Am văzut, din nefericire adesea, pescari profitând de zile prielnice, în care peștele pierde orice prudenţă, prinzând și băgând în sac pești de toate dimensiunile și întorcându-se cu kilograme de vietime (vieţuitoare – n.r.) cu care nu știau ce să facă. Chiar dacă peștii sunt de dimensiunea reglementară, asemenea isprăvi constituiesc cruzimi inutile și abuzuri.
Iată acum cele câteva reguli de etichetă ale pescuitului, pe care am dori să le facem cunoscute unui cât mai mare număr de pescari.”
- Deoarece, în general, pescuitul se practică pe proprietăţi private, e necesar ca pescarul nou venit să se informeze de toate restricţiunile făcute de proprietar sau de administraţia domeniului, (talie, număr de bucăţi, metodă de pescuit), pentru stricta lor respectare.
- E o politeţă a invitatului să considere peștele prins ca aparţinând proprietarului, până în momentul când acesta lasă libera poziţie pescarului.
- Chiar dacă nu există restricţiuni privitoare la numărul de pești, e o politeţă să nu se prindă cantităţi care nu răspund nevoilor mesei sau unei eventuale expediţii consimţite de proprietar.
- Dacă apa e curgătoare și trece în apropierea locuinţei proprietarului, e o politeţă să se considere câteva sute de metri la deal și la vale rezervate uzului proprietarului, nepescuind în această porţiune decât la invitaţia acestuia.
- E o politeţă din partea oaspelui să nu pescuiască în lacurile sau apele considerate rezerve de pește, chiar dacă acest lucru n-a fost interzis.
- Dacă se semnalează unul sau mai mulţi pești excepţionali într-un curs de apă, e o politeţă să se ceară autorizaţia proprietarului dacă acesta e prezent, înainte de a încerca prinderea lor.
- Pescuitul în apă turbure nu poate fi considerat un sport, ci un mijloc de a procura pește pentru masă.
- E o datorie a respecta o anumită zonă în jurul unui alt pescar, bunăoară 30 metri, dacă pescuiţi cu muscă artificială sau momeli naturale, 100 de metri dacă pescuiţi cu năluci grele. Iar când treceţi în josul sau în susul punctului unde acest pescar se găsește, treceţi departe de apă, pentru a nu-l stânjeni, nici a-i speria peștii. Dacă pescuiţi umblând prin apă, ieșiţi pe mal cât mai departe de el.
- E o politeţă a scuti de sfaturi inutile pe un pescar care a agăţat un pește și vrea să-l scoată la mal; dar e o datorie a-i da ajutor la cererea lui.
- E o politeţă a nu cere prea multe servicii unui pescar venit și el să se recreeze.
- E o politeţă a nu cere „secrete” unui pescar și tot o politeţă a le comunica dacă sunt cerute.
- E o politeţă a nu arăta în mod ostentativ produsul pescuitului altor pescari.
În loc de final
Fiecare dintre noi a comis graşala asta; fiecare a avut o clipă de uitare şi s’a lăsat în voia unui entusiasm, unei furii distrugătoare. Şi mai târziu, dacă n’a cugetat, s’a lăudat cu naivitate cu “tablourile” sensaţionale realizate în cutare sau cutare ocazie. Scopul acestor rânduri e să nu blameze, ci să îndemne ca aceste practici să nu devină sisteme. Şi credem că va fi mai uşor pescarilor să dobândească această putere de stăpânire, decât le-a fost la început să deprindă mânuirea undiţei.
Tratat de pescuit, anul 1938, A.I. Brătescu-Voineşti